duminică, octombrie 21

Cioburile existenței

Închizând pleoapele, spre adormirea conștientului,
Îmi învelesc absurdul necuprins,
Al universului în care, număr zile și petale,
În loc să umplu cercul existenței;
Un univers în care, cuvintele nu-mi sunt cuvinte,
Ci gânduri statice și necuvântătoare,
Lacrimi neplânse și zâmbete oarbe,
Răstignite în cioburi de timp
Ce creează oglinda eului, eu.


4 comentarii :

. spunea...

existenta ...arata ca o imagine in spatiu interplanetar din care Celebrul alter-ego al tau face gingas cu mana...

Teo Dor spunea...

Oglinda e aceeaşi, privitorii sunt diferiţi.... O caldă îmbrăţişare!

Unknown spunea...

Consideram poezia asta o reflecție, dar comentariul tău e mai mult de atât! :)

Unknown spunea...

Nu prea sunt de acord cu spusele tale, în privința „oglinzii”. Oglinda mea nu e formată încă, lipesc în fiecare zi câte-un ciob, două...
Cât despre privitori, sunt pasageri... Fiecare vede ce vrea să vadă, nu ceea ce e cu adevărat.

De altfel, încântată de vizită! :)