Am obosit...

Mă întind în întuneric,

Să ascult zgomotul făcut de respiraţia

Ce se loveşte de pereţi, dând în golul,

Pe care nici indiferenţa nu l-ar putea produce...

Până acum, era o durere consternată,

O durere crescândă în pieptu-mi,

Dar acum... nu mai e nimic,

Nu mai simt nimic...
Aş vrea să ţip, dar nu am glas,
Aş vrea s-alerg, dar n-am putere,
Aş vrea să-mi rescriu ultimele două zile,
Dar nici cerneală n-a mai rămas;

Şi nici lacrimile ce-mi vindecau rănile altădat',

Ce mă ajutau să respir şi să o iau de la capăt,

Nu mă lasă să ies din celula de gheaţă, a inerţiei...